EDITORIAL | Ce se întâmplă când se desființează un spital? Cine suferă? Cine plătește? Cine răspunde?
EDITORIAL
Ce se întâmplă când se desființează un spital?
Cine suferă? Cine plătește? Cine răspunde?
*
de Adrian BILANICI / Informatia de Transilvania
Închiderea unui spital nu e niciodată doar despre cifre. Nu e despre eficiență economică, nu e despre „optimizări”, și sigur nu e despre modernizare — așa cum ni se spune adesea de la înălțimea unui birou ministerial.
Este, în schimb, despre oameni. Despre pacienți care nu mai ajung la timp la tratament. Despre bătrâni care mor acasă cu tratamente netransportabile și despre copii care cresc fără să fi fost vreodată văzuți de un medic specialist. Este despre familii care trăiesc cu teama că, în caz de urgență, salvarea n-o să ajungă. Sau dacă ajunge, ajunge prea târziu.
Când se închide un spital, se rupe o legătură vitală între comunitate și stat. E ca și cum statul spune: „Nu mai contezi. Nu mai merită să investim în tine.”
*
Victimele tăcerii administrative
Suferă, în primul rând, cei bolnavi. Și nu puțini. Pentru mulți români, spitalele din orașele mici sau din zonele rurale sunt singura speranță. Să-i trimiți în alt oras pentru o consultație sau pentru o injecție salvatoare înseamnă să le pui o cruce imaginară în fața ușii.
Suferă apoi personalul medical. Oameni dedicați, rămași de ani buni în locuri uitate de politicieni, tocmai dintr-un soi de loialitate profesională. Ce primesc în schimb? Naveta, somaj, incertitudine, tăcere.
Și, în final, suferă comunitățile. Un oraș fără spital devine mai puțin atractiv pentru investitori, mai puțin sigur pentru tineri, și din ce în ce mai pustiu. Ce viitor poate avea o localitate fără medici, fără nașteri asistate, fără tratamente?
*
Unde sunt soluțiile?
Desființarea nu trebuie să fie prima soluție. Uneori nici ultima.
Dacă un spital nu mai poate funcționa ca înainte, transformă-l într-un centru de permanență. Într-un centru de îngrijiri paliative. Într-o clinică rurală cu telemedicină. În ceva util comunității. Nu în ruine.
Există fonduri. Există cadre medicale care vor să lucreze. Ce nu există este voința politică de a proteja viața oamenilor, dincolo de calcule contabile.
*
Cine răspunde?
Ne place să aruncăm vina în sus, spre „autorități”. Dar autoritățile sunt compuse din oameni cu nume, funcții și decizii semnate.
Ministerul Sănătății răspunde. Consiliile județene răspund. Primarii răspund. Directorii de DSP răspund. Chiar și tăcerea parlamentarilor locali e o formă de complicitate.
*
Așa cum răspunde și societatea civilă, atunci când tace. Și noi, presa, dacă nu semnalăm. Și voi, cetățenii, dacă nu întrebați. Pentru că nu trăim într-un sistem în care „spitalul tău” înseamnă doar ușile alea de la Urgențe. Trăim într-o țară în care fiecare închidere e o avertizare. Azi se închide spitalul „lor”. Mâine poate fi al nostru.
Când se închide un spital, nu dispare doar o instituție. Dispare o șansă. Dispare încrederea. Și, în cel mai grav caz, dispare viața unui om care ar fi putut fi salvat.
*
Asta nu e modernizare. Asta e abandon.
Și trebuie să spunem clar: nu se mai poate așa.
